Poet, eseist, dandy autohton, bisexual, colecționar și activ animator al primului modernism.
Alexandru Bogdan Pitești nu are cum să lipsească din peisajul monden al sfârșitului de secol XIX și început de XX, prin rolul de Mecena pe care l-a jucat pentru nenumărați tineri și promițători pictori, prin acela de fondator al „Tinerimii artistice” ori al primei reviste de artă de la noi, dar mai ales prin legendele decadente și provocatoare care l-au înconjurat. Un fanfaron al viciului contra-naturii în viziunea lui Mateiu Caragiale care l-a vizitat frecvent. Scriitorul Ion Călugăru îl transformă în personajul literar boem Alexandru Lăpușneanul din „Don Juan cocoșatul” al cărui salon reprezenta un test al reușitei sociale. Pentru că, cine intra în casa lui Alexandru Lăpușneanul era ca și cum ar fi dat cu succes un examen. În casa lui Alexandru Lăpușneanu se întâlneau oameni de seamă: de la consilierul de Curte de Casație până la elevul care își făcea un meșteșug din tinerețea lui, din drăgălășenia lui. Numai să te fi revelat ca temperament ciudat și pătrundeai în casă. Cine intra era om făcut.
E comparat de Cecilia Cuțescu-Storck cu Apollinaire. Bogdan Pitești a jucat rolul unui Mecena animator, creând un cenaclu unic în felul lui la noi, întrunind artiștii la lungi discuții și teorii interesante de artă, împrejurul unei mese copioase. Mă întrebam uneori, nu cumva Bogdan Pitești vroia sa fie un Guillaume Apollinaire? Oscar Wilde e un alt ilustru autor invocat prin comparație de Benjamin Fundoianu într-un articol publicat în revista Rampa din aprilie 1922. Bogdan Pitești este un Wilde român atipic, care nu își reneagă alteritatea sexuală, ba chiar o transformă într-o marcă identitară:
Izolat de ceea ce imbecilii continuă să numească „opinia publică”, Bogdan Pitești a avut cea mai aleasă societate: ani de-a rândul, pictorii, sculptorii și scriitorii cei mai buni și mai de talent ai ţării s’au perindat prin casa lui, au trecut pe lângă surâsul lui, au reținut, ca pe o placă de fonograf, ceva din verva lui prețioasă, ciudată și singulară.
Numai la Bogdan Pitești puteai să bei cafeaua între Luchieni și Iseri, numai la dânsul puteai vorbi între Ressu și Brâncuși, numai acolo conversația, delicată și lubrică, rafinată și trivială, își găsea, între pereții ornați, adevăratul cadru.
Text preluat cu acordul autorului din volumul „Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate”, ediția a II-a, editura Maiko, 2016.